Un vechi proiect pentru sistematizarea bucurestilor (1836) Gh. Virtosu samnatura

Un vechi proiect pentru sistematizarea bucurestilor (1836) Gh. Virtosu

Dedicatie cu semnatura autorului ( 1935 )

O brosura cu acest titlu a fost publicata în 1935 de Institutul Urbanistic al României (exista o institutie cu aceste preocupari, cu sediul în str. N. Filipescu, 23, si a scos zeci de lucrari din „Biblioteca Urbanistica“). Autorul, Gh. Vîrtosu, inginer, a fost probabil frate cu istoricii Emil si Ion, primul fiind profesor la Universitatea din Bucuresti, iar al doilea, pentru cîtva timp, arhivist la Biblioteca Academiei. Brosura poarta o dedicatie: „Domnului Arh. O. Doicescu, în semn de deosebita consideratie“.

Era vorba de un regulament întocmit cu un secol mai devreme, la 1836. Sfatul Orasenesc, prima forma a viitoarei Primarii, fusese înfiintat din 1830 pentru a aduce la îndeplinire prevederile Regulamentului Organic despre „ale sanatatii, curatenia si buna orînduiala“ a orasului. „Cîte privesc ale sanatatii“ erau în sarcina doctorilor C. Hestiotes si Albert Grunau; urmau sa existe cinci medici, fiecare pentru un district al Capitalei, si serviciul lor presupunea consultatii, timp de doua ore zilnic (!) la sediul central „ce sa va închiria întradins“. Le erau asociati „la întîmplarile extraordinare“ doi chirurgi, unul operator si altul mamos, si un „doctor de vite“. Pentru cele 20 de farmacii se prevedea sa fie aprovizionate cu toate medicamentele „care sa arata în farmacopia austrieceasca“, iar „spiterii“ trebuiau sa aiba diploma de la „vreo Academie“, deci din strainatate.

Ca „arhitecton al orasului“ apare în 1836-1841 Heinrich Feiser, dupa ce arhitectii Harting si Moritz von Ott fusesera consultati la alcatuirea unor directive preliminare. „Numeratiile caselor“, cu tablitele respective, au servit la înregistrarea tuturor cladirilor si a proprietarilor lor. La pavarea strazilor, socotindu-se prea costisitor caldarîmul, s-a folosit „nisip pietros“, cu exceptia centrului, unde „cele patru mari uliti“ au fost pietruite cu cheltuiala proprietarilor riverani. Rezistenta celor „împotrivitori la plata“ urma sa fie învinsa „pin mijloace politienesti“. Eventual, refuzul de a participa putea chiar atrage confiscarea terenului respectiv si vînzarea sa la licitatie. Cu alte cuvinte, se facea apel la beneficiarii acestei îmbunatatiri a circulatiei. „Pentru ulitele laturalnice din mahalale“, care aveau nevoie de pavare si de „alignatie“, locuitorilor li se oferea posibilitatea acelorasi avantaje, dar cu conditia ca majoritatea sa fie de acord sa contribuie, achitînd pretul înainte. Alinierea sa se faca „fara însa sa se strice cladiri de case temeinice“, pîna la obtinerea unei largimi de strada de cca 12 metri. De asemenea se preconiza largirea Dîmbovitei pîna la 34 de metri, operatie care ar fi facut-o „plutitoare“ (navigabila) si ar fi evitat inundatiile, pîna atunci frecvente. Totodata, curatirea rîului era o necesitate, „caci acum sa afla într-o stare foarte urîta... din murdarlîcurile si gunoaile aruncate într-însa“. Dragarea si adîncirea albiei aveau nevoie de „o masina ce este în Evropa pentru asemenea lucrari, care poate costisi pîna la 2500 galbeni împaratesti“. Spre a se evita pericolul incendiilor, nu mai putin dese decît inundatiile, s-a dat dispozitie ca sa se întrebuinteze pentru acoperis olane, tigle sau tabla, sindrila nefiind admisa în centru, iar casele sa fie construite numai de zid. Alte prevederi ale proiectului se refera la asanarea orasului si canalizare. De pilda, „scurgerea apelor dupa toata ulita Mogosoaiei în Dîmbovita“. Tot pe malul rîului, s-a închiriat din 1832 un loc pentru abator. Reglementarea comercializarii alimentelor a limitat numarul precupetilor (misunau intermediarii între producatori si clienti, peste 200), a creat sase piete, cu puturi si cismele, pentru a caror înfiintare cheltuiala se va acoperi din donatii si taxe. Se recomanda si mutarea cimitirelor afara din oras, dar „ramîne a sa pune în lucrare mai în urma, cînd casa Sfatului sa va îndeletnici de bani, a putea face cheltuielile cuvenite“.

Sistematizarea implica si aspiratii mai înalte, asa ca de „înfrumusetare“ se ocupa o comisie speciala, care a pus, pîna în 1836, 450 de felinare si avea intentia de a înfiinta „plimbari obstesti“ (ca viitoarea Sosea botezata Kiseleff, din recunostinta pentru proconsulul reformator), dar se amîna tot din lipsa de fonduri, ca si cladirea unui teatru, pe care îl va construi Stirbei dupa 1850. Toate aceste silinte au impus si numirea unui inginer pe lînga arhitectul care nu prididea cu partea tehnica a gospodariei bucurestene. Fara brosura pe care am rasfoit-o, nu am avea destul de clar imaginea unor vechi stradanii de a învinge inertiile si mizeria.



Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucuresti.