Partitura Muzicala Romaneasca ?Braul popilor? N. Cosma Jassy Iasi Carol Decker

PRETUL Este Redus

Partitura Muzicala Romaneasca „Brâul popilor”, slagarul secolelor XVIII si XIX

Nici un alt cântec al românilor nu s-a bucurat, în spatiu si timp, de o popularitate precum cea a sârbei „Brâul popilor”, notata si încredintata memoriei vremurilor de Calistrat Sotropa, Gavriil Muzicescu (sub titlul „Numai popa sa tot fii”), Sigismund Paulmann (sub titlul „Popa zice ca nu bea”), Dimitrie Vulpian, Alexandru Berdescu si, nu în ultimul rând, germanul Carol Deker, care l-a publicat si în limba germana, sârba aceasta fiind pe gustul tuturor.
Ca melodie, variantele sârbei „Brâul popilor” nu difera, melodia fiind frumoasa si lesne de învatat. Difera, în parti neesentiale, doar versurile, lautarii improvizând si alte glumite, la cele aflate de la altii. Numai ca „Brâul popilor” înseamna un dans mult mai vechi, un „dance of soldier”, din aceeasi structura mitica straveche ca si „Haiducii”, brâul în sase parti, cântat de lautarii soliei lui Stefan cel Mare, la Krakowia, în 1502, cu prilejul întronarii regelui Alexandru, si notat de calugarul Jan z Lublina în „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonic. Reg. de Crasnyk 1540”.

*

Calatorii straini si toti istoricii începuturilor istoriei muzicale europene vorbesc, cu referire la melosul românesc, despre doua tipuri de hore: cele lente, închinate Soarelui (în cerc) si Lunii (în sinusoida), deci horele solstitiale, si cele mai repezi si mai vioaie, numite „brâie” sau „de-a brâu”, închinate Mamei Pamânt, care sunt echinoctiale, brâul în sine semnificând si fecunditatea, si rodirea, înca din vremuri imemoriale.

Prin secolul al XVII-lea, când boierimea noastra vorbea mai mult turceste, si pentru denumirea „brâului” s-a folosit cuvântul turcesc „syrba”, inclusiv în notatiile lui Dimitrie Cantemir (era firesc sa o faca, daca publica „brâie” moldovenesti într-o carte de muzica turceasca). Lautarii nostri, dar si poporul de rând, repede au facut confuzia între „syrba” si sârbi, în ciuda faptului ca „sârbele” românesti nu au nimic sârbesc în ele si în ciuda realitatii ca, odinioara, românii exportau melodii de dans, si mai ales „brâie”, în Polonia, în Ungaria, în Franta, în Grecia si în toata peninsula greceasca. Edward Jones vorbea, în 1805, preluând partituri publicate de Owen, tot la Londra, în 1714, despre un exod al „horelor valahe”, exemplificând cu „Matraki or Wallachian Dance”.

*

 Datorita confuziei dintre numele turcesc al „brâului” („syrba”) cu natiunea sârba, avea sa se produca si confuzia în privinta sacralitatii horelor, cele închinate Mamei Terra bagatelizându-se, prin ceea ce Renée Guénon numea degenerescenta, adica falsificarea, în absenta initierilor, dupa regula depreciativa a lui „asa am apucat”. Ritmul viu, militaresc aminteste de cadentele notate, prin Moldova, prin 1830, de contele Anatole de Demidoff („Voyage dans la Russie”, Paris, 1837), sub numele de cântece soldatesti sau catanesti, ceea ce, de fapt, facuse si Fraz Josef Sulzer, care notase câteva „tabule” cu cântece românesti, de prin 1740-178o, publicându-le în finalul volumului III al cartii „Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist: der Walachey, Moldau und Bessarabiens”, Viena, 1781.

Despre traditia „brâului”, la toate neamurile pelasge, inclusiv la felahii egipteni (ca si valah, felah înseamna descendent din pelasgi), vorbesc, de parca ar descrie „brâiele” din secolul al XIX-lea, si Herodot, si Homer, si Strabon, dar, despre asta, am sa va povestesc altadata, când va trebui sa va spun ce stiu despre horele echinoctiale.

sursa: