Despre Cioran si fascinatia nebuniei - de Dan C. Mihailescu

„Epistolele, cartolinele, plicurile lipite nervos, tandru, otrăvit, duios, răzbunător sau iubitor i-au ocupat lui Cioran aproape fiecare dimineaţă cale de jumătate de veac.
Fie că scrisorile veneau de la nebuni, rataţi, depresivi, femei isterice şi potenţiali sinucigaşi, fie că-i scriau părinţii, fratele, fostele amante sau prietenii exilaţi – mai mult sau mai puţin legionari, homosexuali, securişti –, traducătorii, editorii, admiratorii, fie că se numeau Beckett sau Michaux, Eliade, Noica, Liiceanu, Bucur Ţincu, Arşavir Acterian, Sorana Ţopa, Sylvie Jaudeau, Wolfgang Kraus ori Armel Guerne, fapt e că Scrisoarea reprezintă în biografia literară a lui Cioran un capitol distinct, tulburător, cât se poate de bineşocant. Cioran este cea mai frumoasă nebunie a literelor române. Cum să-i refuzi corespondenţa, adică iubirile şi furiile, îndoielile şi resemnarea, confesiunile sufocate de disperare, elanurile erotice de-o tardivă predare de sine, lecţiile de cuminţenie politică, nostalgia Sibiului, spaima faţă de «amurgul Occidentului» şi energiile periculoase ale Rusiei? «În fond, spune el, cărţile sunt accidente, scrisorile – evenimente, de aici suveranitatea lor.»
Acestei superbe suveranităţi am încercat să mă supun cu filială, jucăuşă obedienţă.“ (Dan C. MIHĂILESCU)