Carte de vizita a ziaristului Mircea Georgescu , din perioada interbelica

Sertar.Editorial: Mircea Grigorescu (1908-1976) de Nicolae Manolescu in Romania literara .Se împlinesc, la 18 februarie, douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui Mircea Grigorescu, gazetar aproape necunoscut generaţiilor noi, dar pe care cei mai în vîrstă, ca mine, l-au prins în plină activitate. Mircea Grigorescu şi-a sfîrşit cariera ca secretar general de redacţie al României literare, între 1971 şi 1976, după ce a trecut pe la Contemporanul şi Lumea, fără drept de semnătură o vreme, "pitit" de ochii autorităţilor, ca şi Ştefan Popa (alias Şt. Aug. Doinaş), în funcţii fără importanţă. Cînd l-am cunoscut, prin G. Ivaşcu, fostul lui colaborator iar acum protector, prin anii '60, n-am făcut imediat legătura de nume cu redactorul şef (între 1939 şi 1944) al cotidianului Timpul, de sub direcţia lui Grigore Gafencu, a cărui colecţie o răsfoisem în căutarea debutului lui Marin Preda. Mi-am dat seama mai tîrziu că sexagenarul afabil, spiritual, bine clădit, chiar voluminos, cu sprîncene rebele, ca ale profesorului Dan Setlacec, cu ochi rotunzi, proeminenţi şi foarte vii, era unul şi acelaşi cu faimosul gazetar şi, în anii războiului, şef al cenzurii antonesciene. Mircea Grigorescu era o legendă printre tipografii bătrîni de la Casa Scînteii, ca şi printre puţinii redactori antebelici care supravieţuiseră deceniului şi jumătate de comunism. Am lucrat eu însumi cu el, între 1971 şi 1974, cît am fost redactor şef adjunct al României literare. De nu greşesc, G. Ivaşcu ne-a adus cam o dată pe amîndoi, cînd a preluat revista Uniunii Scriitorilor, după scoaterea lui de la Contemporanul. Primul lucru care îmi vine în minte, gîndindu-mă la Mircea Grigorescu, este uluitoarea lui capacitate de a se ţine la curent cu tot ce se întîmpla. Era omul cel mai informat din cîţi am întîlnit. Nu puteai să-i dai, la nici o oră din zi sau din noapte, o ştire pe care el să n-o fi aflat deja. Asculta radioul, citea ziarele, îşi procura presă străină, îndeosebi franceză şi germană, dar nu numai. în casa din Cotroceni avea o cameră în care nu intra decît el (vorba vine, intra), plină ochi de ziare stivuite cu mai multă sau mai puţină grijă. L-am vizitat o singură dată, cînd era paralizat (şi-a revenit apoi), ca să mă descurce în paginatul unui număr greu, consacrat Luciei Sturza Bulandra (Ivaşcu lipsea din ţară). Am înţeles cum trebuie să rezolv "mijlocul" dintr-un gest al lui cu mîna validă. Ne-am pus pe comentarii politice. Eu vorbeam, el nega ori aproba din cap. îi citeam părerile în ochi. Chiar şi în situaţia aceea, ştia perfect ce se petrece în lume. Mircea Grigorescu scăpase de închisoare, după 1944, graţie unei previziuni, bazată pe imensa lui informaţie. Cînd ruşii au obţinut primele victorii în bătălia cu tancuri de la Kursk, mi se pare, directorul cenzurii şi-a prezentat lui Ică Antonescu demisia. Primul-ministru i-a refuzat-o, dar cum Mircea Grigorescu stăruia, mareşalul Antonescu s-a înfuriat (Mircea Grigorescu avusese grijă să comunice motivele plecării: foarte probabila întoarcere a soartei războiului!) şi l-a destituit. Cu ordinul cu pricina din Monitorul Oficial s-a apărat Mircea Grigorescu de cîte ori autorităţile comuniste l-au hărţuit. Iar cînd manevra n-a mai dat roade, s-a ascuns. Pur şi simplu. Cîţiva ani n-a ştiut nimeni de el. A vîndut (atunci sau după, nu ştiu) sirop şi apă minerală la un chioşc bucureştean. Abia după ce Ivaşcu a fost reabilitat şi numit la conducerea Contemporanului, Mircea Grigorescu a revenit în presă, în condiţiile de semiclandestinitate pe care le-am evocat. L-am cunoscut cam pe vremea în care reintra în legalitate. Ne-am împrietenit uşor şi i-am ascultat, fascinat, poveştile despre gazetari şi politicieni de altă dată. Multe le va fi luat cu el în cavoul familial de la Belu, la cîţiva paşi în stînga capelei de pe aleea centrală. Nu ştiu să fi scris mare lucru. Ca secretar general de redacţie, Mircea Grigorescu făcea de toate. Era absolut neobosit. Ţinea rubrici întregi, săptămînal (el a reintrodus în presa postbelică rubrica de bridge), sau completa paginile acolo unde lenea colaboratorilor lăsa goluri. Nu conta subiectul. Putea improviza despre orice. Se aşeza la maşina lui de scris, tipul acela vechi, de ebonită neagră, cu clape zgomotoase şi mari, şi, în cîteva minute, scotea fila înnegrită. George Macovescu spunea că Mircea Grigorescu s-ar fi descurcat şi în Sahara, cocoţat într-un palmier din vreo oază, cu maşina lui de scris pe genunchi. în ziua cînd a murit, abia ne despărţisem, eu rămînînd pe Bulavardul Kiseleff, la Uniunea Scriitorilor (în clădirea sediului central de astăzi al PDSR), iar el, ducîndu-se acasă. Maşina redacţiei l-a lăsat în Piaţa Amzei şi s-a întors după mine (deşi redevenisem colaborator extern, mai profitam de ea). Stam să plec şi mă pomenesc cu Vasile Băran, colegul nostru de redacţie, foarte tulburat, strigînd că a murit Mircea Grigorescu. N-am crezut la început. Prea nu trecuseră decît cîteva zeci de minute de cînd ne spusesem la revedere, în poarta Uniunii. Era, din nefericire adevărat. Făcuse, probabil, un stop cardiac în timp ce negocia preţul unui kilogram de mere. în aşteptarea procuraturii, îl aşezaseră pe jos, lîngă tarabă. Cînd am ajuns eu, era complet acoperit, din cap pînă în picioare, cu ziare. Un vînzător ambulant de la care cumpăra (dar de la cine nu cumpăra Mircea Grigorescu ziare?) îl recunoscuse şi procedase creştineşte, cu ce avea şi el la îndemînă.