1941, Adeverință Catedrala Romano-Catolică Sf. Iosif, Buc., olograf, J. Schubert

1941, Adeverință Catedrala Romano-Catolică Sf. Iosif, Buc., olograf, J. Schubert Joseph Schubert s-a născut la București în data de 6 iulie 1890, din părinți de origine germană. A studiat în seminarul arhiepiscopal din București și la Universitatea din Innsbruck, unde a fost sfințit preot romano-catolic în data de 15 iulie 1916. A activat în diferite parohii: paroh de Popești-Leordeni (1919-1924) etc. Pr. Joseph Schubert a îndeplinit în perioada 1932-1951 funcția de preot-paroh al Catedralei „Sf. Iosif” din București. Ulterior este numit canonic mitropolitan. S-a remarcat ca un preot înțelept și sfânt, extrem de activ în Acțiunea Catolică și în centrele de instrucție catehetică din București. Tot la București a fondat centre de asistență socială pentru săraci, precum și revista „Buletinul Parohial”. A fost consacrat în Catedrala „Sf. Iosif” din București, în calitate de episcop titular de Ceramussa, la 26 iunie 1950, de către arhiepiscopul Gerald Patrick Aloysius O'Hara, pro-nunțiu apostolic în România. În mai 1950 guvernul comunist îi fixase arhiepiscopului Alexandru Cisar de București domiciliul obligatoriu la Mănăstirea franciscană din Orăștie. Pentru foarte puțin timp, la conducerea Arhiepiscopiei de București a urmat ca administrator apostolic monseniorul Iosif Schubert, episcop consacrat clandestin, parohul Catedralei „Sfântul Iosif”, care a fost arestat ulterior și, împreună cu el, toți urmașii desemnați de el: Hieronymus Menges, Mathias Pojar, Johann Baltheiser și Xaveriu Heider. Episcopul Joseph Schubert l-a consacrat, în capela de botez a Catedralei Romano-Catolice „Sf. Iosif” din București, în clandestinitate, pe Alexandru Todea (viitor cardinal) - în calitate de episcop greco-catolic titular de Caesaropolis, în noaptea de 19 noiembrie 1950. Șeful Securității, generalul Gheorghe Pintilie, stabilise ca episcopul clandestin Iosif Schubert și alți clerici să fie arestați deja pe data de 18 decembrie 1950; într-un raport al Securității se evidențiază că „totuși nu s-a trecut la reținerea lor, întrucât nu exista material suficient pentru a putea trece la cercetare”. Astfel s-au luat măsuri de către Direcția a 3-a să se strângă material suficient, ca să poată să fie reținuți și cercetați toți. Lui i se atribuise rolul unei „cârtițe” a Vaticanului în România, după ce Nunțiatura Apostolică în România fusese închisă, iar ultimul diplomat silit să părăsească țara, la 5 iulie 1950. A fost arestat în ziua de 17 februarie 1951. A fost judecat în lotul „spionilor Vaticanului”, alături de episcopii Augustin Pacha și Adalbert Boroș și de alți preoți și a fost condamnat la închisoare pe viață. A efectuat 14 ani de închisoare, trecând prin închisorile de la Sighet, Oradea (1954-1956), Aiud, Pitești (1957-1960), Dej și Gherla, fiind eliberat printre ultimii deținuți, la 4 august 1964. Nu i s-a permis să se întoarcă la București, iar următorii 5 ani a avut domiciliul obligatoriu la Timișul de Sus. Episcopul clandestin Iosif Schubert a trăit cu domiciliu obligatoriu în localitatea Timișul de Sus, fiind dezamăgit și nemulțumit de linia Vaticanului și de lipsa unor semnale concrete de solidarizare din partea Sfântului Scaun. În opinia lui Stehle, cazul Schubert este un exemplu concludent pentru ceea ce s-ar putea numi „lipsa de acțiune a Vaticanului”. În timp ce Francisc Augustin, aflat de facto la conducerea Arhidiecezei de București, descria situația catolicismului din România comunistă în cele mai roze culori, Schubert refuza orice contact cu oficialitățile catolice agreate de regim. Modificarea și flexibilizarea politicii Vaticanului față de Blocul Răsăritean, după ce liderul sovietic Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin, începuse să promoveze ideea „coexistenței pașnice” a blocurilor, a avut loc în timpul pontificatelor papilor Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea. Aceștia au mizat pe dialogul diplomatic, sperând ca astfel se vor crea facilități practice pentru o viață religioasă catolică și pentru normalizarea activității pastorale în statele comuniste. După ce Vaticanul a renunțat la excomunicarea comuniștilor și a simpatizanților lor (inclusiv a celor din rândurile clerului), martirii supravietuițori au devenit personaje stingheritoare pentru noua politică. Ca exemplu semnificativ pentru această evoluție, este de menținat cazul Schubert, care, la sfârșitul anilor 1960 a primit un pașaport de plecare definitivă din România. Episcopul Joseph Schubert, după o lungă detențiune, a fost răscumpărat de Biserica Catolică din Germania și a părăsit România. Înainte de plecare, episcopul Márton Áron de Alba Iulia l-a sfătuit să plece cât mai curând la Roma, pentru a-l informa pe papa Paul al VI-lea despre situația catolicilor din România. Episcopul Schubert a primit sfatul ca pe o mare datorie de conștiință. La 24 ianuarie 1969, deja foarte bolnav, a plecat din România la München. În data de 8 februarie a ajuns la Roma. Acolo s-a întâlnit cu episcopul greco-catolic Vasile Cristea, cu monseniorul Pamfil Cârnațiu de la Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, cu nunțiul extraordinar Agostino Casaroli, cu monseniorul Giusseppe Chelli și alte personalități ale Curiei Romane, cărora le-a făcut o amplă și amănunțită descriere a situației, cu oprire specială asupra Bisericii Române Unite. Urmărea cu tot dinadinsul să poată vorbi personal cu papa Paul al VI-lea. În 19 februarie 1969 s-a prezentat la audiența publică, ocazie cu care papa s-a interesat de soarta lui și i-a fixat audiență particulară pentru 22 februarie. Audiența a durat 45 de minute. El l-a rugat stăruitor pe papă ca sub nici un motiv să nu-i uite pe greco-catolicii din România și Biserica Română Unită, căci ar fi o gravă eroare istorică pentru care posteritatea ar acuza Sfântul Scaun cu mare asprime. Totodată l-a rugat, ca recompensă și încurajare, să-i promoveze pe episcopul Iuliu Hossu din Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică și pe Márton Áron din Biserica Romano-Catolică, drept cardinali. Papa i-a exprimat episcopului Schubert recunoștință, mulțumiri și omagii pentru fidelitatea în credința catolică și multă mângâiere pentru a putea suporta boala și oboseala. S-a întors în Germania, unde a murit în data de 4 aprilie 1969. A fost înmormântat în cripta episcopilor din Domul din München, slujba funerară celebrând-o cardinalul german Julius Döpfner.